şoptit.

În seara asta am început să mă îndrăgostesc de stele. Beau cafea şi scriu. Se aude vântul plictisit prin geamul întredeschis iar glasuri de câini îmi răzbat liniştea plăcerii la unison. Mă înfioară.

Vreau nişte braţe străine, un umăr necunoscut. Nu-mi trebuie nici măcar înţelegere; nu-mi trebuie cuvinte, priviri compătimitoare sau ameliorante - nu. Simt atât de mult egoism şi atât de multă laşitate adunată, încât, probabil, aş putea deforma un corp străin cu greutatea unor confesiuni, fără a-mi simţi buzele muşcate usturător sau pulsul crescându-mi a mustrare. Nimic. Aş crea un mostru, atârnând mărturisiri în urma altcuiva, care le-ar purta apoi cu o inconştienţă firească. Şi-ar spune atunci în fiecare dimineaţă, zic, că i s-au agăţat de umeri  nişte cuvinte nebune, rostite-n van.

Înstrăinarea sufletului sună ieftin. O să iubesc stelele până o să-mi obosească fiecare celulă din corp şi cerul o să-mi surâdă ironic, a păcat.