duminică, 26 august 2012

un fel de "nu" matematic.

Niciodată înainte nu încercasem să-mi ordonez mecanic emoţiile. De vină era acum compania absentă, sau teribila manie matematică cu care mă deprinsesem. Întotdeauna altceva, sau altcineva; pentru că propria-mi fire nu se vedea capabilă a purta nişte simple mârşăvii prosteşti rezultate din capricii. 

Mă regăsisem cu ochii aţintiţi aparent în tavan, pierduţi. Conştientizarea vagă mă făcuse martora, din curiozitate, a unei meticulozităţi uluitoare. Calculam atunci cam cât la sută din uitare e ipocrizie. Îmi invadam mintea cu procente, într-o încercare dementă de-a nega că de fapt, totul se rezumă la o prefăcătorie jalnică. Jalnică, dar completă.

Apoi mă descoperisem desenându-mi sufletul asemeni unei diagrame. Nu-nţelegeam josnicia sau disperarea de care dispuneam. Nu-nţelegeam ce mă făcuse să-mi dezbrac sufletul într-o manieră atât de ieftină. Până atunci nu mă pretasem la o astfel de organizare sentimentală. Îndesam cu o naturaleţe dezarmantă, tot felul de simţăminte în spatele unor limite imaginar trasate. Paralel, gustam dintr-o repulsie continuă.

Învăţasem, pesemne. De-acum vreau să-nvăţ doar teorii; până-n momentul în care practica o să se-arate demnă-n faţa unor introspecţii rătăcitoare.


2 comentarii:

  1. Mi-a plăcut foarte, foarte mult! Toate felicitările mele!Nu am mai citit de mult ceva atât de frumos şi care să mă emoţioneze atât de tare.M-am regăsit ...

    RăspundețiȘtergere
  2. E foarte frumos să văd că ceea ce scriu, fie chiar şi o încercare de-a mă descărca prin cuvinte, este apreciat. Nu ştiu dacă felicitările mi se cuvin pe deplin, dar oricum îţi mulţumesc. You made my evening :).
    PS: îmi pare rău că te regăseşti şi tu.

    RăspundețiȘtergere

Tu ce gândeşti?