lecție de botanică

lui P, mai 2015

când ficusul o să poată să-și ridice brațele
să vă strângă de picioare
o să știți că urlă prin fiecare frunză
da acum sunt viu și nu-mi mai este greață
de nopți de singurătate de oameni
care-și împleticesc temerile printre boschetari
și le plimbă prin sticla fiecărei scări
și le îngrămădesc în literele cuvintelor străine
și le vomită-ncet într-un timp măsurat la semafor

frunzele nu păcălesc pe nimeni
ele stau măsoară și cântăresc grijile
la fiecare treaptă urcată se uită și te uiți la mine
albastrul ochilor tăi mi-amintește de-oceanele lipite deasupra patului
cu insule-ncercuite cu marker negru înmuiat în spirt
și-n viață trăită pe loc dar departe
de străzile pline cu pisici și blocuri pe care
francmasonii se-arată doar dacă vor

se-nțelege că ora patru prinde ficusul singur
împărțind minute cu toți morții vii
ar trebui la fix să ieșiți din case să fugiți toți pe scări
să vă-mpiedicați să vă spargeți mințile
și-apoi s-așteptați să vă muște lumina
la următoarea fotosinteză