Dimineata-joi.

Aburii cafelei imprastiati in intreaga incapere. Isi sufla alene parul care-i acopera ochii, apoi isi roteste privirea peste peretii ei incantatori de culoarea piersicii. Stie ca a intarziat, dar ploua. Isi aseaza perna si cu un zambet amortit ii priveste camasa aruncata pe pat. Incearca sa o impatureasca si apasa incapatanata peste cutele, care i se par teribil de enervante. Dezamagita, se ridica si se indreapta spre mirosul ademenitor de cafea proaspat macinata. Picioarele ii intalnesc pe parchetul umed farame de sticla. Zeci de cioburi pe  care le  ocoleste intr-un ritm lent si pe care cu un zambet copilaresc pe buze, incepe sa le numere. Saptesprezece. Cu o implinire stupida, isi continua traseul, gata sa-si astampere viciul. Descopera pe masuta din lemn de cires, binemeritata ei alinare de dimineata. Se aseaza pe micul covor din fata ferestrei si sorbind incet din cafea, asculta. Picaturile de ploaie se izbesc de sticla din fata ei. I-ar fi imposibil sa le numere, dar ea stie cate sunt. Intotdeauna a iubit ploaia si intotdeauna a crezut ca ploaia o intelege. Ei i-a impartasit fiecare zambet, si fiecare urma de iubire. Tot ea i-a fost martora de fiecare data cand a strans urmele de sticla ramase. Ploaia merita si de data asta sa stie ce simte. Traseaza cu degetul pe geamul aburit conturul catorva stropi de apa.....Da, numai ea stie cine i-a facut cafea dimineata.

                                                                                                                             Eve.