you don't need no reasons to love. just time.

 De cele mai multe ori, oamenii realizează că au iubit un lucru abia în momentul în care simt pe deplin că l-au pierdut. Când li se opreşte respiraţia şi când regretul înmărmureşte o dorinţă mută de a-şi ţipa într-o continuitate rece păcatul. Îmi dă o stare mult prea umilitoare numai gândul, c-aş fi  putut considera acest lucru, unul dintre simplele mele defecte umane. E o dimineaţă în care pierd şi-n care sentimentul de vină practic mă inneaca. Am încercat deseori să imit tehnicile de relaxare, negandindu-mă la nimic. Al naibii, n-a avut nici un rezultat, pentru că-mi pluteau prin minte tot felul de banalităţi, aproape sacre pentru mine-n acele momente. Ştiu că acum nu mă gândesc la nimic. E o goliciune naşpa. Simt cum îmi pulsează prin vene un sentiment iute de vinovăţie, de regret. Ah! şi cum să nu urăşti oamenii când ei încă nu ştiu să preţuiască? Când încă acceptă supuşi orice pătimire şi-aşteaptă o lungă înşiruire a pierzaniei, a fiecărui lucru mărunt care contează pentru ei?
 E-aiurea când trebuie să sacrifici, numai pentru simplu fapt că trebuie să-nveţi.

 În ciuda acestei crude descoperiri matinale, prea matinale poate, am o stare uşoară de bine care ameliorează.
 Ştiu doar c-o să încep să iubesc lucrurile la timpul lor.

 P.S: Cred că nu voi mai scrie o perioadă, pentru că plec în vacanţă. pa!
 P.P.S: te iubesc o gră-ma-dă! :*

absurd confidențial.

 Să spunem, iubitule, că sunt optzeci şi şapte de ore, şaptezeci şi opt sau .. de fapt, nu. Nu contează câte sunt. Nu cunosc timpul şi asta e una dintre după-amiezile când îmi place să cred că nici el nu mă cunoaşte. Când îi eşti străin, timpul uită să se răzbune. Să spunem, deci, iubitule că-ntre aceste măsuri stinghere, s-au ocolit continuu nişte gânduri. Ah! S-au chinuit atât de mult să nu se întâlnească. N-au avut firmituri lăsate în urmă şi nici măcar memorii. Au alergat nebune ca-ntr-un labirint, printr-o mulţime de idealuri vechi despre iubire. Au încercat să se înşele, au vrut să-mbratişeze alte cugetări, dar n-au făcut decât să se cufunde-ntrun declin amar. Şi după ce-au gustat din plin repulsia unor inimi goale, au căutat refugiu, nenorocitele! 

 Nu le cunosc goliciunea şi mi-e teamă ca din lipirea lor să nu se nască ură. Dac-ai putea să-mi spui, iubitule, că-n ele zac acum bătăi de aripi mute, le-aş desena o hartă cu privirea mea.   

 Spune-mi tu, ce-ar mai putea fi îngrozitor atunci?  

funny little smile.

Primavara. S-a lipit de mine incet, incet si astazi m-am indragostit de ea. Imi provoaca o stare de delir putin aromat, pe care nici macar nu incerc sa-l cosmetizez. E evident ca m-a cucerit si e evident ca e mandra de asta. Da, primavara ma place. Si eu o plac. Si asta nu datorita trucurilor ei naturale ieftine, ci datorita tie. Am invatat ca primavara mea nu face promisiuni. Nu stie, nu vrea sau nu simte sa-mi promita nimic. E imprevizibila, schimbatoare si se adapteaza destul de usor la starea mea de spirit. E adorabila. O iubesc si-atat.

For a pessimist, I'm pretty optimistic.

...you know. when u love something so bad, u want to kiss it or eat it.

Dimineata-joi.

Aburii cafelei imprastiati in intreaga incapere. Isi sufla alene parul care-i acopera ochii, apoi isi roteste privirea peste peretii ei incantatori de culoarea piersicii. Stie ca a intarziat, dar ploua. Isi aseaza perna si cu un zambet amortit ii priveste camasa aruncata pe pat. Incearca sa o impatureasca si apasa incapatanata peste cutele, care i se par teribil de enervante. Dezamagita, se ridica si se indreapta spre mirosul ademenitor de cafea proaspat macinata. Picioarele ii intalnesc pe parchetul umed farame de sticla. Zeci de cioburi pe  care le  ocoleste intr-un ritm lent si pe care cu un zambet copilaresc pe buze, incepe sa le numere. Saptesprezece. Cu o implinire stupida, isi continua traseul, gata sa-si astampere viciul. Descopera pe masuta din lemn de cires, binemeritata ei alinare de dimineata. Se aseaza pe micul covor din fata ferestrei si sorbind incet din cafea, asculta. Picaturile de ploaie se izbesc de sticla din fata ei. I-ar fi imposibil sa le numere, dar ea stie cate sunt. Intotdeauna a iubit ploaia si intotdeauna a crezut ca ploaia o intelege. Ei i-a impartasit fiecare zambet, si fiecare urma de iubire. Tot ea i-a fost martora de fiecare data cand a strans urmele de sticla ramase. Ploaia merita si de data asta sa stie ce simte. Traseaza cu degetul pe geamul aburit conturul catorva stropi de apa.....Da, numai ea stie cine i-a facut cafea dimineata.

                                                                                                                             Eve.