Să spunem, iubitule, că sunt optzeci şi şapte de ore, şaptezeci şi opt sau .. de fapt, nu. Nu contează câte sunt. Nu cunosc timpul şi asta e una dintre după-amiezile când îmi place să cred că nici el nu mă cunoaşte. Când îi eşti străin, timpul uită să se răzbune. Să spunem, deci, iubitule că-ntre aceste măsuri stinghere, s-au ocolit continuu nişte gânduri. Ah! S-au chinuit atât de mult să nu se întâlnească. N-au avut firmituri lăsate în urmă şi nici măcar memorii. Au alergat nebune ca-ntr-un labirint, printr-o mulţime de idealuri vechi despre iubire. Au încercat să se înşele, au vrut să-mbratişeze alte cugetări, dar n-au făcut decât să se cufunde-ntrun declin amar. Şi după ce-au gustat din plin repulsia unor inimi goale, au căutat refugiu, nenorocitele!
Nu le cunosc goliciunea şi mi-e teamă ca din lipirea lor să nu se nască ură. Dac-ai putea să-mi spui, iubitule, că-n ele zac acum bătăi de aripi mute, le-aş desena o hartă cu privirea mea.
