you don't need no reasons to love. just time.

 De cele mai multe ori, oamenii realizează că au iubit un lucru abia în momentul în care simt pe deplin că l-au pierdut. Când li se opreşte respiraţia şi când regretul înmărmureşte o dorinţă mută de a-şi ţipa într-o continuitate rece păcatul. Îmi dă o stare mult prea umilitoare numai gândul, c-aş fi  putut considera acest lucru, unul dintre simplele mele defecte umane. E o dimineaţă în care pierd şi-n care sentimentul de vină practic mă inneaca. Am încercat deseori să imit tehnicile de relaxare, negandindu-mă la nimic. Al naibii, n-a avut nici un rezultat, pentru că-mi pluteau prin minte tot felul de banalităţi, aproape sacre pentru mine-n acele momente. Ştiu că acum nu mă gândesc la nimic. E o goliciune naşpa. Simt cum îmi pulsează prin vene un sentiment iute de vinovăţie, de regret. Ah! şi cum să nu urăşti oamenii când ei încă nu ştiu să preţuiască? Când încă acceptă supuşi orice pătimire şi-aşteaptă o lungă înşiruire a pierzaniei, a fiecărui lucru mărunt care contează pentru ei?
 E-aiurea când trebuie să sacrifici, numai pentru simplu fapt că trebuie să-nveţi.

 În ciuda acestei crude descoperiri matinale, prea matinale poate, am o stare uşoară de bine care ameliorează.
 Ştiu doar c-o să încep să iubesc lucrurile la timpul lor.

 P.S: Cred că nu voi mai scrie o perioadă, pentru că plec în vacanţă. pa!
 P.P.S: te iubesc o gră-ma-dă! :*