uman.

 Îmi vedeam conştiinţa oglinita-n cerul senin şi-mi simţeam pielea zgâriată de iarba aproape uscată. Era un fel de pedeapsă, mă gândeam. La fel şi norii, care-mi acopereau păcatele spălate deja. Îmi puteam citi culpa cu uşurinţă, deşi printre genele mele leneş închise desluşeam doar pagini acoperite cu mâzgălituri neimportante care se înghesuiau cu încăpăţânare la mine pe retină. Plănuiam calm, ascultându-mi respiraţia regulată, felul în care de-această dată-mi voi atrage libertatea. Nu-mi cerea nimeni nimic şi nu voiam să dau nimănui nimic. Îmi ceream doar eu, lucruri de care-mi era frică, lucruri de care-aveam nevoie. Cerşeam seninul absolut al zilei mele de vară.
 
 "Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ...
  Nici flori, nici aur nu mi-ai pus în smalţ
  Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de ele
  Doar conştiinţa mişeliei mele..."

                                               *Camil Petrescu.
 
                                                               

you don't need no reasons to love. just time.

 De cele mai multe ori, oamenii realizează că au iubit un lucru abia în momentul în care simt pe deplin că l-au pierdut. Când li se opreşte respiraţia şi când regretul înmărmureşte o dorinţă mută de a-şi ţipa într-o continuitate rece păcatul. Îmi dă o stare mult prea umilitoare numai gândul, c-aş fi  putut considera acest lucru, unul dintre simplele mele defecte umane. E o dimineaţă în care pierd şi-n care sentimentul de vină practic mă inneaca. Am încercat deseori să imit tehnicile de relaxare, negandindu-mă la nimic. Al naibii, n-a avut nici un rezultat, pentru că-mi pluteau prin minte tot felul de banalităţi, aproape sacre pentru mine-n acele momente. Ştiu că acum nu mă gândesc la nimic. E o goliciune naşpa. Simt cum îmi pulsează prin vene un sentiment iute de vinovăţie, de regret. Ah! şi cum să nu urăşti oamenii când ei încă nu ştiu să preţuiască? Când încă acceptă supuşi orice pătimire şi-aşteaptă o lungă înşiruire a pierzaniei, a fiecărui lucru mărunt care contează pentru ei?
 E-aiurea când trebuie să sacrifici, numai pentru simplu fapt că trebuie să-nveţi.

 În ciuda acestei crude descoperiri matinale, prea matinale poate, am o stare uşoară de bine care ameliorează.
 Ştiu doar c-o să încep să iubesc lucrurile la timpul lor.

 P.S: Cred că nu voi mai scrie o perioadă, pentru că plec în vacanţă. pa!
 P.P.S: te iubesc o gră-ma-dă! :*

Pain is just a simple compromise?

Când zâmbesc, îmi place să cred că mă cunoşti, c-aş putea să-ţi spun tot ce am în minte ţie, că tu m-ai asculta şi n-ai părea uimit deloc, ci contrar, gândurile mele, fie ele cât de absurde, ţi s-ar părea mici banalităţi. Da, îmi place să-mi imaginez perfecţiunea. Comparativ cu fanteziile mele, în realitate ai fi şocat dacă ai şti ce gândesc. Nu pot să te condamn. Nu vreau şi nici nu simt c-ar trebui s-o fac. Nu cred c-aş putea condamna pe nimeni pentru faptul că nu mă înţelege. Nu mă explic nimănui, uneori nici măcar mie. De cele mai multe ori îmi innec închipuirile în lucruri prosteşti. Ştiu şi simt că nu e bine. Mi-e teamă şi continui să o fac. Conştientizez. Mi-e teamă să recunosc că în unele stări ajung să mă supun orbeşte în faţa unei raţiuni total greşite. Accept fără să mă împotrivesc orice stare mizerabilă, orice sentiment de vină, orice reproş pe care mi-l aduc.

Cred că sunt o gazdă bună a oricărui regret mârşav, altfel, de ce s-ar aduna?

Cause i hate this part .

Deseori incercam cu disperare sa-mi infasor gandurile chinuitoare, sa le ascund. Le acopeream complet si-mi sfidam cu mandrie constiinta. De cele mai multe ori insa, in ciuda succesului meu, particele din asa-zisa mea umanitate se consumau putin cate putin. Matasea, probabil transparenta, aluneca din cauza agitatiei si-a nelinistii ideilor mele care continuau imprudente sa-mi rontaie principiile. Imi priveam astfel dezgustata goliciunea sufletului care mi se parea atat de usor de citit. Tanjeam linistea, zambetul si eliberarea frustrarii. Era o simpla chiromantie.

Acum stiu ca-i al naibii de aiurea sa te simti pierdut, si-mi place cam prea mult sa fug de sentimentul asta!

Desinenta.

De nenumarate ori, mi-ai spus ca gresesc. Te-am ascultat, si intreaga mea vina s-a transformat in regrete. Nu toti stim sa apreciem sinceritatea. Nu astazi. Acum, nu te condamn de nimic. Am facut-o, si realizez c-am gresit. N-as fi pus un pret atat de mare pe sinceritate, inaintea ta. Nu te condamn si nu pretind resemnare.Vreau sa raman la fel. Vreau sa ma fac vinovata de aceleasi lucruri, si vreau sa cred tu n-ai stiut sa ti le insusesti. Vreau sa cred ca eu n-am gresit cu nimic. Nu, de data asta o sa-mi savurez egoismul, si-o sa eliberez micile mele interese meschine. Inca ma preocupa exagerat lucrurile marunte.

Oricum..de azi, promit ca ma las.

Linkin Park - Leave Out All The Rest
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Fobii diluate.

Intotdeauna am pus suflet in ceva care am crezut ca a meritat, si intotdeauna voi pune. Nu stiu cat de mult a contat/conteaza dar e un simplu crez si e al meu. Sunt constienta ca e gresit pe alocuri dar.. sunt om. Un cineva, care-mi ofer libertatea sa gandesc, sa exprim, sa zambesc,sa  iubesc, sa plang. Oscilez rapid dintr-o stare in alta, si-mi ratacesc obsesiile in patetice lucruri marunte. Nu demult, imi promiteam sa ma opresc. Sa ma linistesc si sa-mi identific frustrarile, din care cu siguranta ai fi facut parte. Firesc, mi-as fi dorit resemnare.Acum, imi spun ca n-are rost. Defapt, nici macar nu-mi mai gasesc motivele nelinistii. Poate ca mi-au ajuns, sau poate c-au fost numai tulburarile migratoare cufundate-n astenie. Orice-ar fi fost, acum e temperat.

            ...mi-am insusit uitarea.. dependenta de incredere persista..

 Iti multumesc, tie.

Si tu ai pacate.

"Tu poti sa ma-ntelegi pe mine?"

As fi putut sta ore-n sir cu ochii atintiti in tavan, cu mainile incordate, si picioarele reci lovind nervos podeaua. Dar am incercat s-adorm. Si asta nu datorita tie, noua.. si nici macar mie. Datorita lor. Tu le spui regrete, nu? Si daca nu le mai vreau, ce pot sa fac cu ele? As putea sa-ti recunosc, ca am hartii pline pe care le-au acoperit, dar de ce-as face-o?  Ore pline de mustrari, in care fiecare particica din corp mi le reneaga. Le am, as vrea sa ti le dau tie.. la urma urmei sunt meritele tale..si nu pot. Nu sunt dependenta de regrete, sau cel putin asta vreau sa cred, dar am invatat sa traiesc cu ele. Am invatat sa ma trezesc cu ele dimineata, sa le ascund pe tot parcursul zilei, si seara, sa le enumar de zeci de ori pana adorm. Si-am sperat de cand te-ai descotorosit de ele c-o sa vina un moment, cand o sa ti le revendici. Un moment in care-o sa-ncerci sa fii om. O sa le vrei intr-o zi. O sa le cauti la mine, sunt sigura, dar poate ca pan-atunci timpul o sa-si ceara drepturile. Sper s-o faca mai curand.

 Eu n-am cersit regrete. Le-ai lipit de mine, straine..

Maine.

Trebuie sa-mi pun la punct unele.. incertitudini. Sa-mi adun gandurile, sa am curaj sa-mi vorbesc. Acum nu am. Si ieri am amanat, si de o lunga perioada tot asta fac.. Nu spun ca n-am fost lasa, dar acum sunt .. teribila. Totusi sper sa ma iert, pentru ca macar imi recunosc. Si-acum: cu ce m-ajuta asta?.. Cand o sa ma-nteleg,  si o sa am timp pentru un moment autocritic mult mai.. detaliat, il impartasesc cu tine.

 Promit. :)

Baby Hollywood is dead you can find it in yourself...