Când zâmbesc, îmi place să cred că mă cunoşti, c-aş putea să-ţi spun tot ce am în minte ţie, că tu m-ai asculta şi n-ai părea uimit deloc, ci contrar, gândurile mele, fie ele cât de absurde, ţi s-ar părea mici banalităţi. Da, îmi place să-mi imaginez perfecţiunea. Comparativ cu fanteziile mele, în realitate ai fi şocat dacă ai şti ce gândesc. Nu pot să te condamn. Nu vreau şi nici nu simt c-ar trebui s-o fac. Nu cred c-aş putea condamna pe nimeni pentru faptul că nu mă înţelege. Nu mă explic nimănui, uneori nici măcar mie. De cele mai multe ori îmi innec închipuirile în lucruri prosteşti. Ştiu şi simt că nu e bine. Mi-e teamă şi continui să o fac. Conştientizez. Mi-e teamă să recunosc că în unele stări ajung să mă supun orbeşte în faţa unei raţiuni total greşite. Accept fără să mă împotrivesc orice stare mizerabilă, orice sentiment de vină, orice reproş pe care mi-l aduc.
Cred că sunt o gazdă bună a oricărui regret mârşav, altfel, de ce s-ar aduna?
