Eva - The foreboding sense of Impending happiness.

   Avea ploaia întipărită pe piele. Îi ploua şi-n gânduri deseori, dar întotdeauna ideile jilave o sâcâiau în timp. Inima-i bătea convulsiv şi-şi număra mecanic petele diforme de pe blugii gri tociţi. Era douăsprezece fără un sfert şi staţia începea să se aglomereze. I se părea că toate privirile se plimbau şi se opreau agresiv fixând cutia mică de metal ruginit pe care-o strângea lipind-o de tricoul ponosit. Uitase de când nu mai avusese parte de o baie liniştită. Îşi ţinea ochii ocupaţi cu siluetele străine care se perindau pe irisul verde şi mintea şi-o aglomera  cu planuri absurde şi copilăreşti de viitor.
     -Fetiţă, la cât ajunge autobuzul?
  Mâna aspră care o întoarse, o aduse la realitate. Faţa bătrânului şi albastrul obosit care se întrevedea din umbra sprâncenelor îi oprise clipitul ritmic. Nu ştia la ce oră . Nu ştia nici măcar unde pleacă autobuzul. Îşi imagina că va şti pur şi simplu când şi unde să se oprească. Îşi duse mâna repede la buzunarul pantalonilor să vadă dacă îi mai rămăseseră bani.
     -Don'şorică, nu vorbeşti? Ţi-e rău?
   Înghiţi în sec şi dădu instinctiv din cap. Văzu apoi cum bătrânul îşi târâie paşii leneş spre altcineva. Citi pe faţa omului un entuziasm prostesc, infantil - pesemne că înlesnise repede o conversaţie. Buzele rozalii i se mişcau iute, contrastând cu restul corpului învechit. Bătrânul îi mai aruncă câteva ocheade piezişe, lucru care îi provocă, ciudat, furnicături pe ceafă.
   Se întoarse şi se uită la ceas - din nou. Îşi căută căştile pe sub tricou şi-şi dădu seama că avea mâinile îngheţate. Începu voluntar să tremure spasmodic, în speranţa că se va încălzi mai repede. Asculta HIM şi se gândea că tipul ăsta trebuie să fie mai deştept decât cel de la Placebo, sau alţii. În timpul concluziilor ei demne, într-un fel, realiză că toate personajele se îngrămădesc în uşa deschisă a autobuzului. I se părea deprimantă întreaga scenă şi surâse atunci când îşi imagină la cum ar fi să se privească acum. Îşi încordă degetele mâinii pe cutie şi scotoci cu cealaltă în buzunar. Ridica nevrotic din sprâncene şi în sinea ei dezaproba amarnic galbenul ponosit şi zgâriat al maşinii. Cam la fel o dezaprobau pe ea ochii bătrânului, acum rezemat cu capul de una din ferestrele din faţă. În sfârşit, întinse banii şoferului care-i zâmbi cu subînţeles. Nu-i dădu bilet; de fapt, nu ştia dacă dăduse cuiva. Înaintă prin aleea murdară dintre scaune şi se aşeză pe unul dintre cele două locuri rămase. Se îngrămădi lângă fereastră. Ironic, începu să plouă. Îi părea rău că nu plecase undeva pe jos. Nu avea bani să se întoarcă, oricum. Se ruga în gând ca ploaia să dureze, să dureze şi să dureze ..
   Vedea prin geamul murdar tot felul de tablouri diforme. Era o după-amiază de primăvară întârziată. Dezgustător anotimp, ploaia ce-l mai salva. Fixa printre stropii de apă ce se loveau de sticlă, cerul din ce în ce mai înnorat.
   Autobuzul opri. Se ridică şi coborî. Picura indolent iar vântul îi încâlcea părul şi i-l arunca batjocoritor în ochi. Şoferul se grăbi iar femeia care coborâse odată cu ea urcă într-o maşină. Le urmări cu privirea insistent cum se distanţează şi se fac tot mai mici pe şoseaua udă. Îşi blocă privirea pe asfaltul crăpat. Ştia că era câmp peste tot. Se distingeau în urmă formele oraşului şi-şi imagina cu greaţă agitaţia obositoare şi trândavă de acolo.
   Nu realiza cât timp trecuse de când stătea pe loc. Era udă până la piele şi mergea înapoi spre oraş, parcă împinsă de cineva.Cutia era din ce în ce mai rece iar degetele ei învineţite se încolătăceau pe margini din ce în ce mai  convingătoare. Ajunse pe pod şi se opri. Ploaia continua cu stăruinţă şi părul i se lipea răsfirat de frunte. Îi plăcea. Privi apa tulbure, îmbâcsită, cum creşte şi făcu instant legătura cu tot ce se găsea prin ea. Ştiu că e de-ajuns şi se sprijini de stâlpii scrijeliţi de pe margine. Cu degetele albăstrui, îşi scoase cheiţa de la gât şi deschise încetişor cutia. Zâmbi. Se aplecă deasupra apei şi începu să arunce castanele una câte una. Le număra încet şi revedea o reluare în mintea ei obosită. Mai avea polaroidul. Îl izbi de stâlp şi-l călcă mărunt cu toată forţa de care mai era capabilă. Aruncă apoi fiecare bucăţică şi privi cum se înneacă în apă fiecare. Îşi scutură capul şi se întoarse. Simţi o nevoie disperată de-a fugi. Începu să alerge respirând cadenţat. Auzea cum i se împleteşte suflarea cu şuieratul vântului şi vedea picăturile de ploaie cum i se lovesc de piele. Nu le mai simţea. Brusc, nu mai simţea nimic. Se simţea doar liberă.