Eva - Carpe Diem.

Dinspre minutele mecanizate primitiv ale dimineţii , se-ndreaptă asemeni săgeţilor cuvinte; şi nu doar. Trec cu uşurinţă prin mâinile potrivnice şi cu o nonşalanţă de-un verde crud, sfidându-i privirile descumpănite, i se-avântă-n suflet.

Realitatea astenică în care vă complaceţi n-ar percepe niciodată zâmbetul putred de pe faţa Evei. Dacă vă obosiţi să vă plimbaţi privirile peste tenul ei măsliniu, distingeţi o uniformizare perfectă a dezgustului, întipărită perfect pe fiecare milimetru. În ochii îngălbeniţi, printre nuanţe vechi de maro, se oglindesc cicatrici, vârfuri, ba chiar săgeţi întregi, păstrate probabil dintr-o dorinţă sadică de déjà vu. Contrastul buclelor încâlcite şi negre  cu cenuşiul diversificat al pereţilor nu pare demn de menţionat, însă, interesant este cel dintre delicateţea mignónei şi unele trăsături relativ sălbatice care-o caracterizează cu sublimitate.

Eva îşi poartă trecutul zilnic printre norii de praf, fumul şi aburii de cafea - factorii familiari din clădirea aproape prăbuşită din colţul străzii. Păstrează în păr o aromă ciudată de ştiinţe din laboratorul de chimie de vis-a-vis, aromă care, v-a spus şi vouă, o face să simtă uneori că trăieşte. V-a înfruntat pueril privirile întotdeauna şi a privit cu scârbă mişcările concentrice pe care le făceaţi la nesfărşit în faţa ei, în încercarea absurdă, nefirească, de-a o corija, din spatele acelor stofe negre, respingătoare.


*Eva avea dreptate. Voi aţi putea muri numai dintr-o singură săgeată.