Jurăminte.

Se spune că toate lucrurile pe care le faci trebuie să le simţi. De fapt, nu prea se spune. E un fel de regulă tacită, dar pe care majoritatea celor roşi de emoţii o acceptă şi se chinuie s-o respecte în fiecare secundă. Ceva sfânt, asemeni Bibliei pentru fanatici. Nu mi-aş putea imagina la ce-ar putea duce încălcarea unui astfel de jurământ depus sinelui. Probabil ar duce întreaga fire pătimaşă spre pieire.

Nu ştiu de câte ori aţi fost convinşi că aveţi în faţa ochilor o persoană care ştie să iubească. Să iubească într-adevăr. Să simţi la unison intensitatea fiecărei respiraţii şi să desluşeşti din mişcările fireşti ale degetelor conturul unei vieţi. Să vezi cum muşcă lacom din aer la fiecare clipire şi totuşi, să ştii că e gata oricând să renunţe la absolut în favoarea altcuiva. Deseori, aceşti oameni se remarcă natural în faţa altora.

Simţămintele aduc pe cei ce le slăvesc în pragul nebuniei. Găseşti vădit nebunie ascunsă-n arta fiecăruia. Poţi citi, privi, asculta suflete la orice oră. Cu toţii îşi vomită dement inimile frânte în faţa unor retine străine. Ar trebui zidită o lume doar celor ce ştiu să iubească. Să-şi facă jurăminte legendare la nesfârşit şi-apoi să şi le-ngroape singuri, tot acolo. Să fie ei martorii propriilor cicatrici şi să se mustre-n afara timpului.

Îţi jur pe zei c-aş învăţa să iubesc din nou;
Dă-mi doar o lume-n care să-mi înec nebunia apoi.