Mia.

Un octombrie care muşca şi lăsa-n urmă frunze cu parfum de teamă; al ei în fiecare an era la fel.

 Încă puteai vedea vântul care i se jucase neastâmpărat printre crăpăturile buzelor şi care-i încadrase faţa într-o grămăjoară de bucle încâlcite. Dar nu puteai citi nimic în acei ochi verzi, catalogaţi din copilărie ca fiind de fapt galbeni. Îşi bloca gândurile în spatele genelor şi sfida toamna, aruncându-i ocheade îngheţate din spatele peretelui de sticlă.
Atât spusese când o întrebaseră ce-şi doreşte. Îşi creiona obsesiile în aburii respiraţiei tipăriţi în fereastră şi-şi făcea mintal zeci de liste cu lucruri pe care-o să le facă când o să plece. Zâmbea des, dar doar atunci când îşi vedea corpul deformat de sticla prost lucrată într-unul din colţurile încăperii. Se juca. Îşi amintea că ea îi spunea mereu cât de drăguţe îi sunt gropiţele din obraji. Tot de la ea ştia că nu are voie să plângă. Şi n-a plâns. Mia n-a plâns pentru ei. Când îşi număra păcatele, ăsta era primul dintre ele şi-l socotea de trei ori.

Albul camerei şi-al hainelor lor urâte o irita iar griul spălăcit încărcat de reclame comerciale proaste îi dădea o stare acută de scârbă. Le-a dispreţuit.

Singura iubire care-i rămăsese era cromatica cerului.