sezonier.

privirile-ngheţau albastru toamna,

care ne lega părtaşă promisiuni.

le lega strâns,

cu două noduri

şi noi ne rugam muşcându-ne buzele

să nu ne-mpiedicăm
iar.

şi după promisiuni urmau de fiecare dată jurăminte,

pe care toamna, 

cunoscându-ne,

le sacrifica-n tăceri absurde

oricărui alt anotimp.

dar nu,

noi nu ştiam niciodată să iubim după cum ne vorbeau frunzele

vara,

primăvara,

sau iarna.

noi nu mai ştim să iubim deloc.