Despre ceai, frunze şi bătrânei simpatici.

Întotdeauna m-a liniştit amestecatul obsesiv în ceaşca de ceai.
Astăzi am privit toamna. Cred că a fost prima dată după mult timp când nu am clipit forţat, nu mi-am muşcat buzele şi nu am cerşit ploaie. Mi-a plăcut tot amestecul ăsta galben plin până la refuz de soare, care altădată aş fi crezut că mă sfidează cu neruşinare.
Când veneam acasă săptămâna trecută, pe-un suport din tren, deasupra capului meu, era aruncat în dezordine un buchet de flori. Nu am nici cea mai vagă idee cum se numesc, nici acum. Erau flori din acelea vişinii, cu petale delicat conturate, a căror miros îţi spunea clar o povestioară despre octombrie - dacă o ascultai. Ştiu că le-am fixat cu o privire prostuţă timp de câteva minute bune, întrebându-mă insistent ale cui or fi. Când am vrut să cobor, am zărit în spatele meu un bătrânel care le ridica. Îmi venea să ţip, să-l pup şi în acelaşi timp să-l iau în braţe! Probabil ar fi fost destul de ciudăţel..

Mă gândeam.. cât e de păcat că ne desenăm linii în direcţii greşite şi-apoi le urmăm orbeşte.
Vreau mii de ceşti de ceai, sute de zile galbene de toamnă şi Dumnezeule, vreau să văd un infinit de oameni asemeni bătrânelului din tren! Vreau să desenez linii numai după pofta sufletului meu şi-apoi să le urmez. Din nou şi din nou şi din nou .. :)