Am geamul deschis şi plouă. Îmi aud bătăile inimii cum se-mpletesc ritmic cu stropii de apă. Tot îmi pluteşte prin suflet un soi ciudat de recunoştiinţă; nu meritam ploaia asta - dar o am. De fapt, nici ea nu ştiu dacă-i a mea. Mi-aş dori să spele tot ce-am acum în mine. Atât doar.
Vreau să mă pierd într-o linişte continuă şi flauşată. Să-ncap toată-ntr-un ciorap croşetat de bunica şi să mă-nchid în el. Nu mai vreau să văd oameni care pleacă. Îi vreau înapoi. Pe toţi.
Nenorocitul care spunea că trebuie să pui suflet în orice faci, cu siguranţă nu avea unul.
Vreau să mă pierd într-o linişte continuă şi flauşată. Să-ncap toată-ntr-un ciorap croşetat de bunica şi să mă-nchid în el. Nu mai vreau să văd oameni care pleacă. Îi vreau înapoi. Pe toţi.
Nenorocitul care spunea că trebuie să pui suflet în orice faci, cu siguranţă nu avea unul.
Suntem oamenii ploii...
RăspundețiȘtergereE greu cand pui suflet
E greu să nu pui.
ȘtergereIntradevar, e greu dar altfel nu se poate, pentru ca nu suntem nici zei, nici oameni, nici fiare...
ȘtergereSuntem oameni. Chiar suntem.
ȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereTibi, aveai dreptate, probabil; doar că nu-mi găseam cuvinte într-atât de potrivite-ncât să condamne sau să mulţumească celor care-o fac.
Ștergere