Un poem interminabil de vară în care doar plouă și
-n care noi ne plimbăm purtând coronițe de flori și fluturi în
stomac, dând la o parte consoanele prea apăsate și punctele care
ne tulbură norii înnegriți nouă, cu dragoste.
Cuvinte dăruite într-o mult prea dimineață pe
-un palimpsest spălat în cafea neagră
-n care tu citești, miroși, auzi, te vezi și
mă cauți, fără să știi că printre rândurile-ntrevăzute îmi
îndrept cutele rochiei și-mi întind brațele ca
-ntr-un joc nevinovat plin de uimire și somn
râd zgomotos în fața buzelor tale și fără să știi, ca
-ntr-un ultim minut lăsat din milă pe pământ mă-
ntrebi dacă se poate muri pe dinăuntru dintr-o foame
de hârtie veche și-ncepi s-o muști;
mă privești
și-mi spui speriat că
niciodată n-a mai existat ceva care să-mi semene-ntr-atât
zâmbești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Tu ce gândeşti?