Am început să fiu simplu spectator a tot ce mă-nconjoară. Au apărut zgârieturi la mine pe retină şi irisul mi-a căpătat o culoare de-un verde vechi, prăfuit. Pe buze mi s-au tocit aceleaşi vorbe, încăpăţânându-se să-şi ducă la bun sfârşit o spovedanie nefirească. Solititudinea a împrăştiat în părul meu senzaţia de rătăcire într-unul din acele magazine reci de-antichităţi şi mi-a căptuşit în palme urmele unor cărţi de anticariat. M-a învăţat că respingerea poate să doară diferit în fiecare zi a săptămânii şi m-a lăsat să degust în voie fiecare secundă.
Mi se pare curios cum timpul îmi schimbă ordinea şi sanctitatea fiecărui capriciu. Priorităţile-au ajuns haotice şi acel odinioară "nimic" acum e "totul".
Jur pe zei c-atunci când o să-mi găsesc tălpile prin smoală, o să fac din a mea umanitate un lucru sfânt şi-o să-ncep să beau cafea cu zahăr.
Oamenii au fost dintotdeauna simpli spectatori și protagoniști în ochii altcuiva.
RăspundețiȘtergereAm impresia că ochii mei au văzut prea mulţi protagonişti, într-un timp prea scurt.
RăspundețiȘtergereNu ești singura, dar câteodată, totul devine prea aglomerat.
RăspundețiȘtergereLa toţi cade cortina, deci?
RăspundețiȘtergereGenial...şi adevărat.
RăspundețiȘtergereÎmi place cum scrii şi mă bucur că te-am descoperit.
O zi superbă să ai.
Rebeca.C
Bună Rebeca. Şi eu mă bucur că m-ai descoperit. Mulţumesc pentru urare. Asemenea :).
RăspundețiȘtergere