nonsens.

Mi-e scârbă. Credeam că doar ceva frunze şi soare bacovian îmi pot îngheţa în aşa hal sângele-n vene. Până azi.  Mi s-au înfipt dinţii în buzele prăfuite şi-am ştiut atunci că nici măcar o singură dată nu-mi voi mai permite supliciul vreunei aşteptări. 

Era oarecum haios cum prin geamul murdar al autobuzului m-aşteptam să văd ceva, să percep. Stupiditatea gândurilor ce se zbăteau aiurea-n mine mi se părea c-atinge cote maxime. Îmi zgâriam instinctiv degetele şi invocam o uimire îndreptăţită. Imaginile unor femei cu priviri iscoditoare mi se ciocneau nevrotic de retină şi zgomotul mizer al unor respiraţii grele, amestecate, îmi încurca ideile-ntr-un mare fel. În ciuda idei de "tine" înnebunitoare, mi-a revenit în minte imaginea unui acvariu. Un înnot exasperat al peştilor într-o pană de curent sau al unui somn bizar cu nişte ochi mari deschişi. Într-un fel îmi amintea de cum le citeam poveşti. Impresia că poeziile le erau total indiferente, îmi dădea întotdeauna o stare de satisfacţie. Versuri banale despre dragoste, soare, cuvinte-mprăştiate aiurea. Era firesc dintr-un acvariu s-apreciezi mai mult o povestire orientală, spre exemplu. Râsetele încurcate mi-au făcut obrajii să roşească. Am găsit însă numaidecât că indiferenţa altora uneori e-un fel de delectare. Poţi să joci între ei detaşat. E-asemeni unei repetiţii în culise.

 Mă dezgustă felul în care tu accepţi. Eşti exact ca peştii care vor s-asculte poezii, dacă mă-nţelegi.

Probabil acum o să dorm, pentru că pe soarele ăsta enervant de-afară nici măcar melodiile dintr-un playlist vechi nu-l fac mai uşor de suportat.