ţie.

Tot aerul ăsta rece mă face să mă gândesc la tine. Şi vopseaua amestecată. Te văd cam peste tot şi-abia de-mi mai aud gândurile care mi se-neacă într-un haos ce-ţi poartă numele. E oarecum nostim cum în timp ce mă-ndrăgosteam iar şi iar de tine trăiam cu certitudinea că nu mai ştiu să iubesc, nu?


Îmi place banalitatea, mai nou. Îmi iubesc rutina şi senzaţiile de déjà vu mă atrag din ce în ce mai mult. Atât de mult încât acum cred c-aş rezista chiar şi torturii de-a revedea acelaşi film de două ori, sau trei. Nu mai văd rostul satisfacerii unor capricii neobişnuite, rostul obţinerii acelor semi-torturi care-mi completau asteniile săptămânale. Mă trezesc şi-mi schimb playlistul în fiecare dimineaţă în jurul orei 11.  Beau cafea şi cânt în timp ce tu probabil dormi. Mie-mi place să cred că tu zâmbeşti şi-n somn, ştii? 


Îmi rezem tâmpla de marginea ferestrei şi mă-ncrunt la ceas. Am observat că mă-ncrunt destul de des când mă simt bine. Ştii tu, când sunt fericită..