Dimineaţă, vedeam din autobuz răsăritul reflectat în tot felul de ferestre. Erau mici, mari, pătrate, rotunde, mai sus sau mai jos. Răsăritul era acelaşi. Se plimba de pe-o fereastră pe alta şi eu îl alergam cu o privire nebună, nu cumva să-mi scape. Am furat fără să clipesc răsăritul a zeci de oameni care, neştiind că soarele le bate-n geam aşa devreme, dormeau - cică. Ah, nenorociţii!
Nu m-am gândit la tine mult azi. Te-am regăsit, ştii, doar în câteva melodii. Nu ştiu de ce-au scris unii versuri numai şi numai despre tine. Sau de ce eu încă mă încăpăţânez să-mi placă.
Mă simt mică, mică. Ca o firimitură. Ar fi cazul ca cineva să mă-nveţe să-mi scot petele de tuş mai repede din mâini.
Nu m-am gândit la tine mult azi. Te-am regăsit, ştii, doar în câteva melodii. Nu ştiu de ce-au scris unii versuri numai şi numai despre tine. Sau de ce eu încă mă încăpăţânez să-mi placă.
Mă simt mică, mică. Ca o firimitură. Ar fi cazul ca cineva să mă-nveţe să-mi scot petele de tuş mai repede din mâini.
Idealismul, pasiunea si intensitatea emotiilor cu care te exprimi ma emotioneaza profund.
RăspundețiȘtergereRasaritul-afrodisiac pentru frumusetea eterna a mintii neprihanite.
Deşi nu sunt o avidă după complimente şi aprecieri, mă bucur că-mi spui că te emoţionează ceea ce scriu; asta înseamnă că pot transmite ceva prin cuvintele mele. :) Te îmbrăţişez!
ȘtergereNumai bine şi ţie, Cristina:)!
RăspundețiȘtergere