ygujygh.

Oamenii tot pleacă. Toți. Tot timpul. De parcă toată viața lor ar fi mereu pe drumuri, sau a mea ar fi un aeroport; nu spun peron pentru că m-am săturat până-n gât de-așteptări clasice și pline de romantism. Stau și realizez că mi-aș dori măcar pentru o secundă să știu că cineva ar avea încredere să stea. Nu să aștepte. Să stea cu mine. Vreau echilibru. Cerșesc. Și-mi tremură venele de fiecare dată când îmi calc dorințele-n picioare în fața unor companii prostești. Și-aș vrea măcar o singură dată să țip și să lovesc, fără zeci de explicații și norme ieftine de politețe-n minte. Oricum n-ar avea rost. E lamentabil cum în iarna asta prelungită pleacă toți.

Mă simt mică, mică și mi-e frică.
Nu urăsc oamenii care pleacă; nici eu nu știu dacă-mi mai rămân.